ansamblu casa de cultura a sindicatelor pitesti

Peretele

Duminica, 31.03.2024

19:00

Profesoara mea, doamna Sanda Manu, spunea ca un actor incepe sa cante pe scena in momentul in care tumultul din el este atat de mare, incat vorbitul nu-i mai este suficient. As putea spune ca in „Peretele” m-am tinut de acest principiu ca de una dintre cele zece porunci, daca nu si mai mult. „Peretele” este o poveste mare cu doua buzunare, in care incap doua povesti mai mici care se influenteaza una pe alta, se completeaza una pe alta, ba chiar as indrazni sa spun ca rad una de cealalta. Nu-mi place deloc sa dezvalui povestile din piesele mele, evit cu incapatanare s-o fac, deci nici de data aceasta nu am sa povestesc subiectul, „bancul” cum s-ar spune.


Am sa citez pe una dintre actritele din spectacol care mi-a spus intr-o zi, dupa repetitie, ca „Peretele” cuprinde „toata lumea”. Cuprinde iubire, cuprinde tradare, tristete de la lacrima in coltul ochiului pana la hohotul dezlantuit de plans, bucurie de la zambet timid, pana la fericirea rotunda ca o luna noua, cuprinde viata si moarte. Asta se simte de partea noastra a scenei si, daca macar un pic din toate astea va ajunge si la spectator, banii dati pe bilet vor fi „amortizati” pana la ultima moneda. Se canta in spectacolul nostru destul de mult, pentru ca viata te pune uneori in asemenea situatii incat vorbitul nu te mai poate ajuta sa te faci inteles, e nevoie de note muzicale.


Pentru ca muzica are darul de a se adresa direct sufletului, mai mult decat logica restrictiva a frazelor pe care ni le aruncam unii altora de-a lungul unei vieti. „Peretele” nu este ceea ce se cheama un „musical” (vad ca se foloseste termenul in engleza, asa ca ma conformez). „Peretele” este o piesa de teatru cu parti cantate. Deci nu o sa vedeti corp de balet, costume sclipitoare cu paiete si pene de strut. O sa vedeti niste personaje care evadeaza in cantat din cand in cand, dupa care revin printre noi, vorbitorii de proza, asa cum revine un astronaut din imponderabilitatea cabinei lui din spatiu, la povara propriei fiinte. „Peretele” este o comedie. Si cum rasul se poate defini numai pentru ca exista si plansul pe lumea aceasta, „Peretele” este in aceeasi masura si o drama. Gata, ma opresc aici, nu mai dezvalui nimic, ca imi vine sa povestesc despre ce este, lucru pe care refuza sa-l fac.

LIA!

record.img_show.title